

Just another www . weblog . ro weblog


Etapa 1 - se merge la sala. Intre seriile de taclale cu diversi, de uitat in oglinda si de cazut pe ganduri se deplaseza si greutatile. Contra gravitatiei, de preferinta. Apoi repede-repede se alearga in camera, pana nu se dezumfla muschiuletul.

Etapa 3 – dupa cateva secunde (a se citi lungi minute) de gandire, se coboara un etaj, se trage adanc aer in piept si se bate la usa japonezului. Dupa cateva minute ( a se citi zeci de minute) de explicatii in fata unei alte masti impasibile care se multumeste sa clipeasca si sa se scarpine in crestetul capului se obtin, probabil, doua rezulate : A) se intareste opinia lui Ao ca traim intr-o lume bizara rau si B) se pleaca cu cu niste kanji incerte mazgalite pe o foaie.
Etapa 4 – se deschide Photoshopul piratat si prafuit. Se alege o poza mai de Doamne-ajuta si se retuseaza. Alb-negru. Lumina, cosurile de pe piept, intrerupatorul de pe perete, tot ce misca. Se adauga kanji-urile. Dupa o mica ezitare se adauga chiar si logo Canon ( de ce nu ?) plus alte mici ornamente. Un design de panou publicitar , care sa sugereze celebritatea.
Etapa 5 – Internet -> www.photofunia.com -> Efectul 94 (Reconstruction) pentru inceput. Apoi si altele, odata deschis apetitul.
Etapa 6 – se salveaza totate imaginile pe calculator si se face un slide-show cu ele. Se ocupa unn loc comfortabil , rasturnat pe spate. O cana de lapte in dreapta si o bere in stanga. Suspinand dulce-amarui, se construieste o poveste in jurul imaginilor. Seducator, sportiv de performanta sau artist? Hmmm… eventual cosmonaut astazi ? Orice numai sa cuprinda multa adulatie. Stapanul inelelor in varianta urbana.
Modestia si decenta sunt singurele piedici aici. Sa nu ne lasam inhibati de ele!
L’identité, un mot qui dit pas grand-chose mais je tombe sur lui chaque fois que j’essaie de résumer mes problèmes.
Il y a une scène dans le film « SAW ». Un cadavre coincé dans barbouillé et derrière lui, aux intervalles réguliers, des morceaux de chair et d’organes. Cette disposition linéaire me semble très ne-realiste. On renonce pas à chaque mètre à soi-même ! Il devais avoir quelques metres sans rien, la periode ou il essaie de rester entier puis un fois fait le premiere pas…
L’image du moi-même, attrapé dans un piège où dans barbouillé m’a revenue souvent, ce dernier temps. Je ne peut pas échapper que en laissant un morceau du moi derrière, en renoncent à une partie de mon corps. Et je ne pouvais pas la faire. La morte est une alternative évidente et apparemment pire que l’invalidité. Mais je ne pouvais pas la faire. J’étais toujours là, coincé.
Parce que: Qui vas continuer ? Il ne peut pas etre « Moi » la personne diminuer de ce morceau de moi-même. A partir de quelle dimension le morceau qui part est « Moi » et celui qui reste est « le reste » ? J’avais l’impression que en coupant ce morceau, je ne sauve personne. Moi, je meure, de tout façon. La seule chose qui change est qu’ce que reste après : un cadavre où un invalide. Touts les deux egalement etrangers de Moi.
Et puis, la coupure c’est produit d’elle-même, net comme fait avec un bistouri.
Maintenant je suis dans la période de grâce où on ne sent pas la douleur. C’est juste un mélange d’incrédulité avec acceptation.
Il y a un temps quand même après que font plus partie de nous, les différentes parties de nos corps, on ne les pense et sent comme étrangers. Pour les liquides (salive, urine, sperme) on les accepte tant que ils ont la température du corps. Après, un fois refroidis, ils deviennent étrangers.
Mais un doigt, une main ? A quel moment on renonce à elle ?
En gardent la parallèle, quand un part de moi-même reste derrière, dans une relation, après combien de temps je le sent plus comme être « la mienne » ?
Elle me dit le nom de son amant. Un mec que je méprise. Elle m’a dit auparavant toutes genres de choses pour me faire éloigner. Mais aucune n’étais aussi efficace que ce nom. Probablement c’étais là le moment où je la senti comme étrangère, comme m’appartiennent plus.
Et une de plus belle parts du moi à reste chez elle… Un part qui a été Moi et qui est non plus Moi.
- Cand vrei sa te sun?
- Cand vrei tu.
Ufff… vidul asta de vointa ma dispera, parca doar eu sunt prezent. Trebuie sa umplu eu golul, sa fiu motorul, sa initiez, sa imping, sa programez, sa fac sa se intample…
Pornosag in care o pustoaica joaca un rol soft de Dominatoare. Ma trezesc gandindu-ma ca nu mi-ar displace sa o intalnesc. Ce relaxant ar fi sa mi se spuna ce sa fac, iar in rest sa stau linistit, stiind ca nu se mai asteapta altceva de la mine! In pat si in afara lui.
Mi-as putea petrece timpul in mine, sa nu ma mai risipesc in exterior. Executant pasiv … exact opusul eroului energic pe care incerc sa-l incarnez.
Hmm… J Pun pariu ca daca as reusi cativa ani sa fiu moale si pasiv as incepe sa visez la fapte bombastice (hmmm, de fapt si acum tot pe ele le visez) si m-as simti la fel de neimplinit. Deci mai departe, in cautarea drumului de mijloc…
Imi dau seama ca sunt constrangeri interioare, impersonale si imperative, care imi dicteaza atat comportamentul actual cat si dorintele de viitor. E umilitor si descurajant. Banui ca existenta mea in intregul ei e manipulata, motivatiile imi sunt deturnate la un nivel mai adanc decat pot eu privi. Urmaresc ca hipnotizat o caricatura de imagine atat de stereotipa ca imi da frisoane : foc in semineu , o femeie zambitoare, un copil, un brad de Craciun, eu sobru si interiorizat, urmarindu-i din priviri. Greu sa mai am avant si entuziasm cand planeaza asupra mea suspiciunea asta de farsa
Insa asta nu ma duce mai departe, sunt tot in bezna , nestiind de unde sa incep. Asa ca las lucrurile sa se intample. Observator.