Art expo Madrid

Ce e nou? (Intrebare tendentioasa, presupune ca am punct de referinta…fals!)
Daca un diletant in arta poate sa includa in cateva tendinte principale aproape toate operele, dupa doua ore de plimbare prin galeriile Spaniei, asta inseamna ca nu sunt prea multe originalitati prin zona, nu?
Insa asta e ceva marginal. Impresia de ansamblu e pozitiva. Exista o efervescenta, o cautare care se poate simti, in ciuda formei care e depasita. Nu e normal ca in galerii sa gasesti aceleasi forme ca in muzee! Cumparatorii nu se risca :)  
 
- Revenind, ce e nou? Ce e proaspat scos din cuptor?
- Nu prea multe :(
 
Variacio 2  -  Antoni Tapies.jpg  Alborada  -  Pablo PalazueloIn primul rand combinatia negru -alb-  rosu e departe de saturatie . Fetishul artistilor. Iar griul e noul negru. Din nou…
 
 
In al doilea rand, se pare ca Miro nu a spus tot ce avea de spus, asa ca nu putini il completeaza.
 
Rhino  -  Mikel Uribetxeberria otro_reino3  -  Cecilia de ValIn al treilea rand, fotografii hipnotizati de David Lachapelle sunt nu putini.
 
Iar restul sunt hipnotizati de corpul human. Feminin, de preferinta.Ellas V  -  Rafael Navarro
 
 
 
 
 
Asa ca nu ramane prea mult loc pentru incursiuni solitare. Si totusi…
O impresie puternica am avut in fata unei serii de 4-5 "Dansuri" ale lui Fernando Bellver . Si mi-e greu sa spun de ce imi plac.
Bailando con la muerte  -  Fernando Bellver
 
 
La fel in fata fotografiilor lui Mark Laita. Aici filiatia Dijkstra e evidenta. Lipseste delicatetea si subtilitatea ei insa cum accentul e pus pe social efectul final e plin de vigoare, mi-a captatatentia. 
Catholic Nuns,Prostitutes  -  Mark Laita

Failed try of self-respect boosting through day-dreaming and auto-flattery, compromised by derision

Etapa 1 -  se merge la sala. Intre seriile de taclale cu diversi, de uitat in oglinda si de cazut pe ganduri se deplaseza si greutatile.  Contra gravitatiei, de preferinta. Apoi repede-repede se alearga in camera, pana nu se dezumfla muschiuletul.

 
Etapa 2 – se ia o pozitie « cool » in fata oglinzii, se evita strambaturile (masca de sticla invizibila !) si se apasa pe butoanele aparatului de fotografiat pana  cand senzatia de ridicol depaseste in intensitate narcisismul. Acesta e un bun semnal pentru sfarsitul sedintei foto.
 

Etapa 3 – dupa cateva secunde (a se citi lungi minute) de gandire, se coboara un etaj, se trage adanc aer in piept si se bate la usa japonezului. Dupa cateva minute ( a se citi zeci de minute) de explicatii in fata unei alte masti impasibile care se multumeste sa clipeasca si sa se scarpine in crestetul capului se obtin, probabil, doua rezulate : A) se intareste opinia lui Ao ca traim intr-o lume bizara rau si B) se pleaca cu cu niste kanji incerte mazgalite pe o foaie.

 

Etapa 4 – se deschide Photoshopul piratat si prafuit. Se alege o poza mai de Doamne-ajuta si se retuseaza. Alb-negru. Lumina, cosurile de pe piept, intrerupatorul de pe perete, tot ce misca. Se adauga kanji-urile. Dupa o mica ezitare se adauga chiar si logo Canon ( de ce nu ?) plus alte mici ornamente. Un design de panou publicitar , care sa sugereze celebritatea.

Etapa 5 – Internet -> www.photofunia.com -> Efectul 94 (Reconstruction) pentru inceput. Apoi si altele, odata deschis apetitul.

Image Hosted by Cetrine.net
 

Etapa 6 – se salveaza totate imaginile pe calculator si se face un slide-show cu ele. Se ocupa unn loc comfortabil , rasturnat pe spate. O cana de lapte in dreapta si o bere in stanga. Suspinand dulce-amarui, se construieste o poveste in jurul imaginilor. Seducator, sportiv de performanta  sau artist? Hmmm… eventual cosmonaut astazi ? Orice numai sa cuprinda multa adulatie. Stapanul inelelor in varianta urbana.

Modestia si decenta sunt singurele piedici aici. Sa nu ne lasam inhibati de ele!

 
PS : Dupa o jumatate de ora de reverie, devien certitudine (inca odata)  ideea ca traim intr-o lume bizara rau, unde toate astea sunt doar imaginatie. Ce risipa !
 
 

hey-hey

Cum trece timpul…
 
si cum nu invat nimic…
 
sunt mai departe, un ac de busola sensibil la femeile care trec prin viata mea. O busola dereglata, in cautarea Nordului. Sau a Complementaritatii. Sau cum i-o fi zicand la ceea ce caut…
 
Inca cativa ani, batranetea, moartea… si s-a mai dus o viata. E asa deprimant, ca trec fara nici o urma. Nu deprimant ci disperant.
Imposibil sa suport asta in doze mari, pentru o perioada mai lunga. Am nevoie de distractie, de exterior , de senzatii, de compania cuiva…
Jung a avut familia ca ancora, punct de intoarcere din Inconstient . Eu, daca ma scufund, nu am la ce sa ma intorc. Sau nimic atat de stabil incat sa am incredere ca va fi acolo, in timp, peste ani de zile, sa zicem. Asa ca iesirile mele din Maya sunt mai degraba priviri grabite pe gaura cheii.
 
Religiile si filosofia sunt sunt singurele lucruri care ne apara, de bine de rau, de nebunie. Ofera o aparenta de ordine, eventual chiar de finalitate…

Miettes

L’identité, un mot qui dit pas grand-chose mais je tombe sur lui chaque fois que j’essaie de résumer mes problèmes.

 

 

Il y a une scène dans le film « SAW ». Un cadavre coincé dans barbouillé et derrière lui, aux intervalles réguliers, des morceaux de chair et d’organes. Cette disposition linéaire me semble très ne-realiste. On renonce pas à chaque mètre à soi-même ! Il devais avoir quelques metres sans rien, la periode ou il essaie de rester entier puis un fois fait le premiere pas…

 

 

 

L’image du moi-même, attrapé dans un piège où dans barbouillé m’a revenue souvent, ce dernier temps. Je ne peut pas échapper que en laissant un morceau du moi derrière, en renoncent à une partie de mon corps. Et je ne pouvais pas la faire. La morte est une alternative évidente et apparemment pire que l’invalidité. Mais je ne pouvais pas la faire. J’étais toujours là, coincé.

         Parce que: Qui vas continuer ? Il ne peut pas etre « Moi » la personne diminuer de ce morceau de moi-même.  A partir de quelle dimension le morceau qui part est « Moi » et celui qui reste est « le reste » ? J’avais l’impression que en coupant ce morceau, je ne sauve personne. Moi, je meure, de tout façon. La seule chose qui change est qu’ce que reste après : un cadavre où un invalide. Touts les deux egalement etrangers de Moi.

 

 

 

Et puis, la coupure c’est produit d’elle-même, net comme fait avec un bistouri.

 

 

 

Maintenant je suis dans la période de grâce où on ne sent pas la douleur.  C’est juste un mélange d’incrédulité avec acceptation.

Il y a un temps quand même après que font plus partie de nous, les différentes parties de nos corps, on ne les pense et sent comme étrangers. Pour les liquides (salive, urine, sperme) on les accepte tant que ils ont la température du corps. Après, un fois refroidis, ils deviennent étrangers.

Mais un doigt, une main ? A quel moment on renonce à elle ?

 

 

 

En gardent la parallèle, quand un part de moi-même reste derrière, dans une relation, après combien de temps je le sent plus comme être « la mienne » ? 

 

 

 

Elle me dit le nom de son amant. Un mec que je méprise. Elle m’a dit auparavant toutes genres de choses pour me faire éloigner. Mais aucune n’étais aussi efficace que ce nom. Probablement c’étais là le moment où je la senti comme étrangère, comme m’appartiennent plus.

Et une de plus belle parts du moi à reste chez elle… Un part qui a été Moi et qui est non plus Moi.

De ce nu mai vorbim?

Degeaba imi zice Ana ca nu e vina mea, ca nu are nimic de-a face cu mine…
 
E totusi asa de logic! Mi-e jena mie ca nu vede si nu pricepe un lucru asa de simplu.
Iar eu, ca sa-i dau o sansa, fac jonglerii mintale incercand sa imaginez o ordine, un univers in care ea ar avea dreptate.
 
Vorbeam despre toate, despre lucruri intime, despre lucrui uitate. Discutiile acelea erau importante, relatiia noastra gravita in jurul lor. Ne sunam ca sa ne spunem o noua idee, continuam sirul dupa o intrerupere de o saptamana. Radeam sau plangeam pe parcursul lor. Schimbam roluri, ironizam sau vorbeam in soapta. Ne injuram, ne mangaiam, dansam in cuvinte. Discutiile alea erau o lume intreaga, nu ca sexul sau viata sociala .
 
Si apoi, tacere. Tacere ostila. Cate o banalitate.
 
Cum sa nu imi reprosez? Ceva asa important nu dispare pur si simplu!
Sau nu a fost important si atunci am a-mi reprosa fantasma mea de comuniune sufleteasca. Sau a fost important pentu amandoi si atunci eu sunt un strut care nu vede ce se intampla in jurul sau. Care nu simte schimbarile. Care nu a vazut cand, de ce si cum s-au inchis portile celui din fata sa. Nici macar nu stie daca a avut un rol activ in acest proces.
 
Ma vad foarte corect in toata povestea. Si asta imi da fiori.
Cine stie cata suferinta am provocat fara ca macar sa ma pun in discutie, fara ca macar sa am o umbra de indoiala?
 
Istoria neinteleasa va fii retraita. E o evidenta.
Am pierdut-o pe Ana, ca si pe Claudia. In acelasi fel, departandu-se de mine din cauze pe care nu le pricep, cu toate explicatiile lor. Si lamentandu-ma de fiecare data ca schimbarea a venit brusc, prin surprindere. 
 
 

Asteptare…

Nu mai pot vorbi cu Ana.
 
Sunt sub o lespede. Nu are nici un rost sa strig, sa urlu sau sa vorbesc. Ar fii in van.
 
Pot doar sa astept. Sa astept sa treaca timpul. Sa astept sa imi vina timpul.
 
Asteptand, imi permit sa fac lucruri neimportante, pentru"distractie". Sa merg in Brazilia , de exemplu.
Dar nu imi ingadui sa fac lucruri inportante. Sa vorbesc, de exemplu. Sunt dezgustat cat de plangacios si sentimental devin cand deschid gura!
 
                                      *  *  *
 
Apropo de vorbit. De cateva luni imi ies periodic afte in gura. Docrorul zice ca e pe baza nervoasa .
Somatizez?

Inca un an

Mi-am dat un termen, altfel as amana -o la nesfarsit.
11 Martie 2009
:) Nimic simbolic… doar ca este exact peste un an.
Cumva, ma astept ca anul asta sa-l traiesc altfel. Trebuie sa fie totusi o diferenta, nu? Decat o viata gri mai bine un an auriu … cam asta e ideea.
Ramane de vazut ce inseamna auriu. Si cat de fidel pot sa-mi fiu mie insumi.
Pacat ca nu pot sa angajez un criminal platit, sa se ocupe de partea murdara. Pana la urma de ce nu?
Oricum astea sunt amanunte… am de trait pana atunci…
 Desi e super tentant sa ma plang, trebuie sa nu spun la nimeni… Altfel risc sa traiesc pe viu un soap -opera.
 
                                      *        *        *
 
Asta o sa fie exteriorul. Caietul albastru. Iar celalalt blog, carnetul de auriu.
Hmm :) ce des revine cuvantul auriu!
 
 
 
                                      *        *        *
 
Ana nu mai vrea sa vorbeasca cu mine. Crede ca imi face un bine. Probabil e oripilata de dependenta mea pentru ea. In alte vremuri era magulita. Ce repede se schimba oamenii! Ce napraznic lovesc epifaniile! Si ce nenorocire pe cei din jur care nu sunt luminati in aceeasi masura!
 

Discutie de seara

Discutie lunga cu Bta… Nu mai vorbisem de mai bine de sase luni . Unul din cei de care imi place cel mai mult de aici. Singurul care are botezul focului. Motiv de admiratie si invidie trista… E aproape neschimbat .
 
Ma uimeste contrastul intre inteligenta sa si viziunea simplista depre lume. Asta imi da sperante, intr-un fel. Obisnuiesc sa tin inteligenta vinovata pentru "defermecarea" vietii. Bta e exemplu viu care ma face sa ma indoiesc de asta. La repezeala, o explicatie de carpaceala, prima care sare in ochi, e prezenta tangibila a sentimentelor la el si quasi-absenta lor la mine. In limbajul sau ele revin des, enuntate natural, nici ascunse nici trambitate. Sunt date ca motiv sau scop, fara jena sau stangacie.
 
Critic ingerentele statului paternalist in viata cotidiana. O critica destul de caricaturala a abuzurilor autoritatii. El le gaseste perfect justificate de binele colectiv, chiar daca acesta nu e in mod direct afectat. Ii lipseste exercitiul argumentatiei insa nic eu nul pun cu spatele la zid. Mai degraba, copindu-l, ma las molipsit de sentimente si pun o patima nejustificat in discutie. El e cam destabilizat de inutilitatea ei… Hmm, se vede ca a stat sase luni intr-o tabara americana. Eficienta si functionalitate.
 
Reprosurile ce le aduc societatii occidentale sunt abstractizare, rationalitatea rigida, obsesia controlului. Imi povesteste cu admiratie cum americanii, de la cel mai mic grad pana la cel mai mare o implicarea personala in misiuni pe care doar constiinta unei actiuni umanitare o poate da, a unui branci pe calea luminariii.
Pe moment, prin mimetismul inflacarari il aprob. Sub dus insa, continuind discutia mental, nu mai sunt la fel de apreciativ. Mai degraba suspicios pentru ceva ce pare a fii on indoctrinare bine facuta. Si banuiesc ce greu e de pastrat atitudinea asta cand vezi ca de fapt e mai rau decat inainte de "ajutorul" american si ca in alte parti ale globului, unde intersele americane difera, situatii similare ( America Centrala ) sunt tolerate. Si Inchizitia credea ca le face bine celor "posedati de diavol". Intentia nu e garantia rezultatului.
 
Ma gandesc la ritualurile de razboi, la bersekerii, la betii, etc… Nebunia, lipsa controlului asociata violentei si razboiului. Prin aceasta asociere uciderea e limitata la anumite stari, la furie, la betie, la delir.
In armatele moderne lipsa de control e ceva prohibit, uciderea devine rationala si logica, evadeaza si umple comportamentul, nu mai e cantonata in niste stari extreme. Se ucide asa cum se joaca sah, cum se trage la balci dupa baloane…
Invatatura si experienta razboiului e ca se poate ucide oricand si oricum. (in fine, asa cred, ca nu am facut razboiul si nici nu am ucis…e doar o critica a rationalitatii)

Balarii

Au crescut balariile pe blogul meu! De cand nu am mai scris… :)
 
Imaginea cea mai puternica care imi ilustreaza mie trecerea timpului e cea din "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" cand fiul imparatului se intorce acasa, dar nimeni nu stie nimic de taica-sau sau de imparatia lui. Gaseste ruinele palatului si se plimba prin ele. Totul e praf si pulbere. Doar in pivnita mai e o lada…
 
Lada aia ma astept sa sa o gasesc si in alte situatii in care personajul se reintoarce in trecut,  cand se constientizeaza dezradacinarea…
 
                  *  *  *
 
Stare speciala dintre somn si veghe. Cand sunt pe cale sa ma trezesc. Constiinta e doar vaga, benefica ca lumina zorilor, ajuta sa disting umbrele dar nu le alunga. Sunt inca in vis, cu toate posibilitaile lui si constientizez asta. Resursele inconstientului, asocierile libere, imaginile sunt prezente, nu se feresc iar constiinta nu le poate controla dar le da directia, le indruma. E o stare care imi pare asa de bogata si de plina de posibilitati!
Azi noapte am visat cu jocul K&M. De fapt erau situatii normale, din viata de zi cu zi iar eu le rezolvam/traiam prin interfata si limitarile jocului. La trezire, in starea aia in care puteam sa vad in acelasi timp si visul si viata cealalta(:) mi-a fost clar cat de mult influenteaza jocurile gandirea. Si ce simplista e fobia anti- gamer ! Ma gandeam la lineage si la complexitatea lui care putini au ocazia sa o intalneasca in sitatii reale. Si ii vedeam si pe cei care se limiteaza la shoot’em all, tetris -maniacii… modele si sabloane de gandire, arse pe creier prin concentrare intensa pe parcursul a ore intregi.
Zi-mi ce joci ca sa iti zic cine esti.
 
 

un pic maso? :)

-         Cand vrei sa te sun?

-         Cand vrei tu.

Ufff… vidul asta de vointa ma dispera, parca doar eu sunt prezent. Trebuie sa umplu eu golul, sa fiu motorul, sa initiez, sa imping, sa programez, sa fac sa se intample…

Pornosag in care o pustoaica joaca un rol soft de Dominatoare. Ma trezesc gandindu-ma ca nu mi-ar displace sa o intalnesc. Ce relaxant ar fi sa mi se spuna ce sa fac, iar in rest sa stau linistit, stiind ca nu se mai asteapta altceva de la mine! In pat si in afara lui.

Mi-as putea petrece timpul in mine, sa nu ma mai risipesc in exterior. Executant pasiv … exact opusul eroului energic pe care incerc sa-l incarnez.

Hmm… J Pun pariu ca daca as reusi cativa ani sa fiu moale si pasiv as incepe sa visez la fapte bombastice (hmmm, de fapt si acum tot pe ele le visez) si m-as simti la fel de neimplinit. Deci mai departe, in cautarea drumului de mijloc…

Imi dau seama ca sunt constrangeri interioare, impersonale si imperative, care imi dicteaza atat comportamentul actual cat si dorintele de viitor. E umilitor si descurajant. Banui ca existenta mea in intregul ei e manipulata, motivatiile imi sunt deturnate la un nivel mai adanc decat pot eu privi. Urmaresc ca hipnotizat o caricatura de imagine atat de stereotipa ca imi da frisoane : foc in semineu , o femeie zambitoare, un copil, un brad de Craciun, eu sobru si interiorizat, urmarindu-i din priviri. Greu sa mai am avant si entuziasm cand planeaza  asupra mea suspiciunea asta de farsa

Insa asta nu ma duce mai departe, sunt tot in bezna , nestiind de unde sa incep. Asa ca las lucrurile sa se intample. Observator.




Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro